George Enescu (1881–1955) a fost cel mai important muzician român: compozitor, violonist, dirijor, pianist și profesor. Publicul îl cunoaște mai ales după Rapsodia română nr. 1, dar partea cea mai profundă a operei sale se află în altă parte, într-o operă, sonate, simfonii și muzică de cameră scrise cu o rigoare rară.
Un copil minune din Liveni
Enescu s-a născut în 1881 în satul Liveni, din fostul județ Dorohoi. A început vioara la patru ani, după ce a ascultat lăutari, iar urechea formată în acei ani i-a rămas toată viața. Pe la șapte ani era deja student la Conservatorul din Viena, pe care l-a terminat la treisprezece ani, cu medalie. De la mijlocul anilor 1890 a studiat la Paris, unde a avut profesori ca Jules Massenet și Gabriel Fauré, iar la nouăsprezece ani a scris Rapsodiile române.
Din tinerețea lui trebuie reținut un detaliu: nu a rupt niciodată legătura cu muzica populară. Nu o cita ca pe o curiozitate, ci o folosea ca material de lucru, așa cum un sculptor folosește piatra. Poți vedea aceeași idee, într-un cadru mai larg, în povestea folclorului urban din România, unde tradiția și orașul se amestecă în forme noi.
Ce asculți, de fapt, în Rapsodia română nr. 1?
Rapsodia română nr. 1 este o suită de melodii populare orchestrate cu mare meșteșug, construită ca o petrecere care pornește încet și prinde viteză. Începe cu teme calme, line, apoi se aud ritmuri de horă, iar spre final orchestra accelerează până la un vârtej de sunete. Una dintre melodiile folosite este un cântec cunoscut, pe care îl recunosc și cei care nu au intrat niciodată într-o sală de concert.
Succesul ei a fost și un necaz pentru autor. Enescu a spus în repetate rânduri că vrea să fie judecat după întreaga operă, nu după o lucrare scrisă la început de drum. Dacă ai citit despre alți mari muzicieni români, cum sunt cei prezentați în articolul despre muzicieni clasici români, vei găsi aceeași tensiune între lucrarea celebră și cea mai valoroasă.
Oedip, lucrarea la care a ținut cel mai mult
Enescu considera opera Oedip drept lucrarea vieții lui. A scris-o pe parcursul a mai bine de două decenii, pe un libret al lui Edmond Fleg, iar premiera a avut loc la Opera din Paris în 1936. Muzica urmărește destinul eroului grec cu mijloace discrete: puține efecte, mult dramatism, o orchestrație care creează atmosferă fără să acopere vocile. Nu are melodii care se rețin la prima ascultare și tocmai de aceea cere timp.
Alte lucrări importante sunt Octetul pentru coarde, scris în adolescență, Sonata a treia pentru vioară și pian, în caracter popular românesc, și cele trei simfonii. Sunt piese pe care muzicienii le prețuiesc mai mult decât publicul larg, dar care răsplătesc ascultarea repetată.
Violonist, dirijor și profesor
Enescu a fost și unul dintre marii violoniști ai timpului, cu o memorie muzicală pe care contemporanii o povesteau cu uimire: putea cânta din memorie partituri întregi. A dirijat în Europa și în America și a predat toată viața. Printre elevii lui se numără Yehudi Menuhin, Ivry Gitlis și Christian Ferras, iar Menuhin a vorbit mereu despre Enescu ca despre profesorul care i-a format felul de a asculta.
După 1946 a trăit mai ales la Paris. A murit în 1955 și este înmormântat la Père-Lachaise. Rămâne unul dintre puținii artiști ale căror nume leagă România de lumea întreagă fără să aibă nevoie de explicații.
Cum îl asculți dacă ești la început?
Nu trebuie să ai pregătire muzicală. Un traseu simplu, de la ușor la greu:
- Rapsodia română nr. 1 – cea mai accesibilă, prima de ascultat;
- Rapsodia română nr. 2 – mai melancolică, cu o parte lentă frumoasă;
- Suita nr. 1 pentru orchestră – amestec de stiluri, clasic și popular;
- Octetul pentru coarde – energie de tânăr compozitor, dar structură matură;
- fragmente din Oedip – pentru momentul în care vrei mai mult.
Ascultă fiecare lucrare întreagă, fără alt zgomot în jur, măcar o dată. Muzica lui nu se lasă prinsă în douăzeci de secunde.
Merită să asculți aceeași lucrare în interpretări diferite, ca să observi cum se schimbă tempoul, culoarea viorilor sau felul în care dirijorul lasă să respire frazele lente. Enescu însuși cerea interpreților libertate, dar și disciplină: ritmurile populare nu se cântă mecanic, ci cu o ușoară întârziere sau grăbire, așa cum le cântă lăutarii. Dacă ai ocazia, mergi la un concert în sală; sunetul orchestrei acolo spune mult mai multe decât o înregistrare pe telefon.
Unde îl regăsești în România?
Muzeul Național George Enescu funcționează în Palatul Cantacuzino, pe Calea Victoriei, în București. Mai există case memoriale la Liveni și la Tescani, unde a petrecut verile. Din 1958 se ține Festivalul Internațional George Enescu, la București, odată la doi ani, cu orchestre și solisți din toată lumea. Dacă îți place să vizitezi locurile unde au trăit oamenii mari, casele memoriale sunt un bun punct de plecare, pentru că arată viața din spatele operei.
