Constantin Brâncuși (1876–1957) a schimbat sculptura modernă prin renunțarea la detalii: a căutat forma esențială a unui obiect, nu asemănarea lui exactă. Din lemn, piatră și bronz lustruit a făcut păsări, capete și coloane care par simple și sunt rezultatul unor ani de șlefuit. Cine privește prima dată o lucrare de-a lui se întreabă adesea dacă „asta e tot?”, iar răspunsul se află chiar în miezul operei.
De unde vine Constantin Brâncuși?
Brâncuși s-a născut în 1876 la Hobița, un sat din comuna Peștișani, județul Gorj. A crescut într-o casă de țărani, a păstorit oi și a învățat devreme să lucreze lemnul, material pe care îl avea la îndemână. Încă de copil a plecat de acasă și a lucrat prin Târgu Jiu și Craiova, unde a urmat școala de meserii, apoi a ajuns la Școala de Belle Arte din București. Cu bani puțini și multe drumuri făcute pe jos, a pornit în 1904 spre Paris, ca să-și continue studiile.
Acolo a urmat cursurile École des Beaux-Arts și s-a apropiat de artiștii din Montparnasse. Povestea spune că a lucrat un timp foarte scurt în atelierul lui Auguste Rodin și a plecat, convins că trebuie să-și caute singur drumul. De aici începe sculptura care îl face recognoscibil: formele se simplifică, suprafețele se șlefuiesc, iar piatra sau lemnul rămân vizibile ca materie. Rădăcinile gorjene nu dispar, iar tâmplăria satului, cu stâlpii și porțile ei, reapare în piesele de mai târziu, așa cum se vede și din meșteșugurile tradiționale aflate în pericol.
Ce înseamnă simplitatea în sculptura lui?
Simplitatea lui Brâncuși nu e lipsă de meșteșug, ci rezultatul unei selecții severe. În loc să modeleze lut și să toarne apoi bronzul, ca în sculptura clasică, el a practicat cioplirea directă: atacă blocul de piatră sau trunchiul de lemn și elimină tot ce nu ține de forma căutată. O greșeală nu se mai poate repara, așa că fiecare lovitură cere răbdare. Din acest motiv, lucrările lui sunt puține în raport cu anii de muncă.
Temele revin de-a lungul vieții, în variante tot mai curate: capul unui copil adormit, oul, pasărea, cuplul îmbrățișat. Sărutul taie într-un singur bloc două personaje care par un singur trup. Pasărea măiastră, inspirată din basmele românești, devine în anii 1920 Pasărea în văzduh, un corp alungit de bronz lustruit care nu mai seamănă cu o pasăre, ci cu ideea de zbor. Câteva repere, ca să ai o hartă a operei:
- Cumințenia Pământului (în jurul anului 1907) – o figură ghemuită din piatră, cu proporții aproape arhaice;
- Sărutul (1907–1908) – blocul unic cu două figuri strânse una în alta;
- Domnișoara Pogany (1912) – un chip redus la ovale line și ochi mari;
- Noul-născut (1915) – o formă ovală cu trăsături abia sugerate;
- Pasărea în văzduh (anii 1920–1940) – seria de bronz lustruit și marmură.
Ce este ansamblul de la Târgu Jiu?
Ansamblul monumental din Târgu Jiu a fost realizat în 1937–1938, la comanda Ligii Naționale a Femeilor Gorjene, în amintirea eroilor care au apărat orașul pe Jiu în 1916. Cuprinde trei piese așezate pe o axă de aproximativ un kilometru și jumătate: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana fără Sfârșit. Se parcurge pe jos, în ordine, ca o procesiune care începe lângă râu și se încheie în parc.
Coloana are aproape treizeci de metri înălțime și este alcătuită din cincisprezece module întregi și două jumătăți, rombice, din fontă, așezate peste o structură de oțel. Ideea pornește de la stâlpii caselor țărănești din Oltenia, repetați până devin simbolul unei urcări fără capăt. Poarta Sărutului reia motivul îmbrățișării la scară monumentală, cu ornamente care amintesc de arta populară. Masa Tăcerii, înconjurată de scaune în formă de clepsidră, e piesa cea mai discretă și poate cea mai greu de înțeles la prima vedere.
Atelierul din Paris și moștenirea lui
Brâncuși a trăit și a lucrat la Paris peste cincizeci de ani, într-un atelier unde piesele terminate stăteau lângă cele în lucru și formau, împreună, un fel de peisaj. A primit cetățenia franceză în 1952, iar prin testament și-a lăsat atelierul și lucrările din el statului francez. Atelierul a fost reconstituit lângă Centrul Pompidou și poate fi vizitat. A murit în 1957 și este înmormântat în cimitirul Montparnasse.
Influența lui se vede în arta secolului XX: sculptorul american de origine japoneză Isamu Noguchi a lucrat o vreme ca asistent în atelierul lui, iar ideea că o sculptură poate fi o formă pură, nu o poveste, a devenit curentă. Chiar și designul modern de obiecte, cu linii curate și materiale lăsate la vedere, datorează ceva acestui drum început într-un sat din Gorj. O vizită într-o casă memorială ajută să înțelegi cum se leagă viața unui om de ceea ce a creat.
Cum vizitezi locurile legate de Brâncuși?
Dacă vrei să vezi opera în ordinea în care se leagă cu biografia, un traseu de bun simț arată așa:
- Hobița – casa memorială din satul natal, o gospodărie de lemn cu pridvor, care arată lumea din care a plecat;
- Târgu Jiu – ansamblul se vede cel mai bine dimineața sau spre seară, mergând de la Masa Tăcerii spre Coloană;
- Craiova și București – muzeele de artă păstrează lucrări timpurii și piese din perioada de formare;
- Paris – atelierul reconstituit de lângă Centrul Pompidou, cu sculpturile și uneltele lui.
Programul și condițiile de vizitare se schimbă, așa că merită verificate înainte de drum. Pentru o ieșire de câteva zile, ansamblul de la Târgu Jiu se poate combina cu mănăstiri și biserici de lemn din zonă, ale căror forme simple au influențat privirea artistului, la fel cum bisericile de lemn din Maramureș arată cât de departe poate ajunge arta populară din lemn.
Întrebări frecvente
A fost Brâncuși român sau francez?
S-a născut în România și s-a format ca artist în Occident. A trăit în Franța aproape toată viața adultă și a devenit cetățean francez în 1952, dar s-a considerat întotdeauna om al satului său gorjean, iar arta lui o arată.
De ce se numește Coloana fără Sfârșit?
Pentru că modulele se repetă în aceeași formă, ca și cum ar continua și dincolo de vârf și de bază. Brâncuși a vrut o imagine a urcării care nu se oprește, nu o simplă coloană comemorativă.
Din ce materiale și-a făcut lucrările?
A lucrat în lemn, piatră, marmură, bronz și, la Târgu Jiu, în fontă și oțel. Alegea materialul după ceea ce avea de spus și îl lăsa să se vadă, fără să-l acopere cu detalii.
