Doina românească este un cântec popular liric, cântat de obicei solo sau cu un instrument, într-un ritm liber, fără măsură fixă, pe care interpretul îl improvizează după starea lui. Textul vorbește despre dor, jale, singurătate sau iubire, iar melodia are linii lungi, ornamentate, care se despart de orice ritm de dans. Din cauza acestei libertăți, două doine nu sună niciodată la fel, chiar dacă le cântă același om în aceeași seară.
Ce deosebește doina de celelalte cântece populare?
Un cântec de joc, de pildă hora sau sârba, are o pulsație regulată, făcută pentru pași. Balada spune o poveste lungă, cu eroi și întâmplări, pe o melodie simplă care se repetă. Doina nu face nici una, nici alta. Ea nu are povestea unui personaj și nici un ritm de dans, ci un fel de monolog muzical, în care cântărețul își măsoară propria emoție.
Etnomuzicologii descriu stilul ca parlando-rubato, adică un mers liber, apropiat de vorbire, cu opriri și accelerări în funcție de text. Melodia se desfășoară în fraze lungi, cu multe ornamente, glissando-uri și respirații care nu respectă tiparul unui vers obișnuit. De aceea doina se învață greu din partitură și mult mai bine ascultând un cântăreț care o știe de la oamenii dinainte.
Cum s-a răspândit și de unde vine numele?
Doina e răspândită în aproape toate zonele țării, cu nume și forme locale. În Maramureș i se spune adesea „hora lungă”, iar în alte părți „cântec lung”, „de codru” sau „de jale”. Despre originea cuvântului se discută de mult: unii cercetători îl leagă de limbile baltice, alții de alte familii, iar o explicație definitivă nu s-a stabilit. Un lucru e sigur: cântecul a circulat prin păstori, soldați, haiduci și călători, de aceea are atâtea variante.
Bartók, care a cules melodii populare în satele românești la începutul secolului al XX-lea, a notat zeci de doine și a observat cât de mult diferă ele de la o vale la alta. Culegerile lui rămân și azi una dintre sursele serioase pentru cine vrea să înțeleagă structura acestui gen.
Cu ce instrumente se cântă doina?
Cântată vocal, doina cere o respirație foarte controlată. Instrumentală, ea este preluată de fluier, nai, cimpoi, vioară sau țambal, fiecare cu felul lui de a o ornamenta. Naiul, de pildă, sugerează un sunet apropiat de vântul printre ierburi, în vreme ce vioara poate imita glasul uman, cu alunecări între note. Dacă ai ocazia, ascultă aceeași doină în două variante, vocală și instrumentală, și compară ce se schimbă.
Pe unele înregistrări vechi se aude și un acompaniament discret, de pildă o ținută la contrabas sau un ison. Atunci doina capătă o a doua dimensiune, ca o pânză de fond care o ține pe loc, fără să-i taie libertatea.
Ce teme revin în textul doinei?
Cele mai frecvente sunt:
- dorul – de casă, de iubit, de satul lăsat în urmă;
- jalea – pentru pierderi, boală, sărăcie, moarte;
- cătănia – în doinele soldaților plecați departe;
- haiducia – în versurile care glorifică libertatea codrului;
- natura – frunza, izvorul, pasărea, tratate ca martori ai suferinței.
Cuvântul „dor” merită un moment de atenție: se spune că nu are o traducere exactă în alte limbi, fiindcă amestecă dorința, tristețea și amintirea. În doină el se simte mai bine decât se explică, iar legătura cu literatura culturală românească e vizibilă la poeții care au scris despre același sentiment. Vezi, de pildă, cum este tratat în opera lui Mihai Eminescu, care a scris o „Doină” cunoscută, dar și multe versuri cu același ton.
Cum asculți o doină ca s-o înțelegi?
Pentru început, nu căuta refrenul sau pulsul. Lasă-te dus de linia melodică și urmărește unde se oprește vocea, unde se întinde o notă, unde apare un ornament. A doua ascultare e mai utilă dacă ai textul în față: vei vedea cum cântărețul rupe cuvintele, adaugă silabe de umplutură (precum „măi” sau „frunză”) și repetă versuri pentru a-și face loc de respirație.
Alege cântăreți diferiți, din zone diferite. Compară o doină din Oltenia cu una din Maramureș sau cu una din zona Gorjului și vei auzi diferențe de timbru, de ornamentație și de tempo. Dacă ai acces la concerte, merită să mergi la unul de muzică tradițională, unde cântecul se aude în direct, fără prelucrări.
Doina face parte din ceea ce numim patrimoniu imaterial, adică din cunoștințe și obiceiuri care trăiesc doar atâta timp cât sunt transmise de la om la om. Fără cântăreți care o știu, ea ar rămâne o simplă notă într-o arhivă.
Ce rol are doina în diaspora?
Pentru mulți români plecați în străinătate, doina este primul cântec căutat când le e dor de casă. O ascultă seara, la telefon, sau o cântă la întâlniri între prieteni. Povestea acestor oameni e mai nuanțată decât pare, iar detaliile apar în articolul despre românii din diaspora și poveștile lor.
Muzicieni tineri o reinterpretează acum cu instrumente moderne, de la chitară la sintetizator, ceea ce arată că genul nu e rigid. Totuși, cine vrea să o înțeleagă din rădăcini trebuie să asculte mai întâi variantele vechi, înregistrate în teren, acolo unde cântăreții nu aveau scenă, ci un foc, o masă sau un drum lung de parcurs.
