Bunicii știau fără calendar când se apropie sfârșitul toamnei. Cămara era plină, butoaiele erau umplute, lemnele stăteau tăiate sub șopron, iar cirezile se întorceau mai devreme de la păscut. În satul tradițional, ziua de Sânmedru, de la sfârșitul lui octombrie, era una dintre cele două mari borne ale anului, alături de Sângeorz. Una despărțea vara de iarnă, cealaltă iarna de vară, iar între ele se întindea tot ce era de făcut în gospodărie. Nu mai trăim toți la sat, dar multe dintre aceste obiceiuri au rămas, uneori fără să le mai știm numele.
Sânmedru ca socoteală a anului
Pe 26 octombrie se pomenește Sfântul Dumitru, numit în popor Sânmedru. În vechea orânduială a satului, ziua aceasta însemna sfârșitul anului pastoral. Turmele coborau de la munte, ciobanii își primeau plata, iar oamenii făceau socoteala: ce a mers bine, ce nu, cine cui rămâne dator, cine pleacă și cine rămâne la stână. Era un fel de bilanț, fără registre, făcut cu vorbe și cu strângeri de mână.
În multe zone se spunea că de Sânmedru vine frigul, iar de la această dată oamenii începeau să se pregătească serios pentru iarnă. Se spunea și că pământul se odihnește, că nu mai e bine să sapi sau să semeni. Se puneau de-o parte merinde, se mai dădeau de pomană colaci, se aprindea o lumânare la biserică pentru cei plecați dintre noi.
Chiar dacă apartamentul de la bloc nu mai urmează ritmul turmelor, ziua aceasta rămâne un bun prilej să te oprești puțin și să-ți faci propriul bilanț. Ce ai strâns în anul acesta? Ce lași deoparte pentru iarnă? Cui îi datorezi un telefon sau o vizită?
Cămara, banca familiei
Toamna, în orice gospodărie tradițională, cămara era mai prețioasă decât orice cont din bancă. Acolo stăteau borcanele cu zacuscă, murăturile, compoturile, dulceața de gutui și de prune, făina, fasolea, merele așezate pe paie. Toate aveau locul lor, iar gospodina știa fără să numere câte borcane mai sunt dintr-un fel.
Obiceiul de a pune la păstrare s-a transmis din mamă în fiică, dar și între vecine, care își dădeau rețete, își împrumutau sticle și își povesteau trucurile. Unele s-au păstrat în caiete cu coperte moi, scrise de mână, cu cantități spuse în „un pumn” sau „cât cuprinde mâna”. Alții au învățat din privit, stând în bucătărie lângă bunici.
Astăzi, mulți tineri se întorc la aceste gesturi. Fac zacuscă în weekend, în grup, își împart borcanele. Poate nu mai este vorba despre supraviețuire, dar rămâne bucuria unui lucru făcut cu mâna ta, care va ajunge pe masă într-o seară de ianuarie. Iar gustul e, spun ei, cu totul altul decât cel din magazin.
Lemnele, focul și casa pregătită de frig
În gospodăria de la țară, grija pentru iarnă începea cu lemnele. Se tăiau, se despicau și se aranjau în stive ordonate, la adăpost de ploaie, cu spațiu pentru aer. Un om priceput se vedea după stivă: dreaptă, strânsă, cu capetele aliniate. Cine își lăsa lemnele pe ultima sută de metri se trezea în ianuarie că arde buștean umed, care scoate fum mai mult decât căldură.
Se făcea apoi curățenia coșurilor, se văruiau casele, se astupau crăpăturile din pereți și de la ferestre. Unele gospodine băteau pătura de lână la soare, scoteau perinile și așezau în cuier hainele groase. Nimic nu se făcea în grabă, pentru că fiecare lucru avea ziua lui.
La oraș, gesturile sunt altele, dar spiritul rămâne același. Verifici caloriferele înainte de primul ger, schimbi garniturile de la geamuri, scoți pledurile din dulap, ții la îndemână o lanternă. O casă pregătită din timp te scutește de nervi într-o seară rece, când nu mai găsești nimic.
Șezătoarea și serile lungi
Când se lasă înserarea devreme, începe sezonul șezătorilor. În satele de altădată, fetele și femeile se adunau seara la o casă, fiecare cu lucrul ei: tors, țesut, cusut, depănat. Vorbeau, cântau, își spuneau ghicitori și povești, iar băieții treceau pe la poartă, ca din întâmplare. Totul avea un rost practic, pentru că munca se făcea mai ușor în grup, dar și un rost social, pentru că așa se cunoșteau tinerii.
Din șezătoare s-au păstrat nenumărate cântece, glume și proverbe. Povestea cu zmeul și cu Făt-Frumos se spunea acolo, la lumina lămpii, între două ochiuri de tricot. Fără ecran, fără zgomot de fond, cu copiii adormiți pe o laviță.
În orașe, șezătoarea a luat alte forme. Cluburi de lectură, ateliere de croșetat, seri de jocuri de societate, mese lungi cu vin fiert și povești. Poate sub alt nume, ideea rămâne aceeași: oamenii au nevoie să se adune la lumină caldă, când afară se face frig.
Cum le păstrăm acasă, fără costume
Nu trebuie să te îmbraci în port popular ca să ții un obicei. Ajunge să faci un lucru simplu, cu intenție. Iată câteva idei care funcționează chiar și într-un apartament:
- Gătește odată pe an o rețetă veche din familie, cu cantitățile scrise de mâna cuiva drag.
- Pune pe masă, în ziua de Sânmedru, un colac sau o pâine făcută în casă și împarte-o cu cineva.
- Cere unui bunic sau unei mătuși să-ți povestească cum se pregătea iarna la ei acasă și notează cuvintele pe care nu le știai.
- Cumpără din piață legume pentru murat și fă-le cu copiii, lăsându-i să amestece și să guste.
- Organizează o seară fără telefoane, cu povești, ghicitori sau jocuri de cărți.
Orice faci, spune de ce. Un obicei explicat copiilor trăiește mai mult decât unul făcut pe tăcute.
Masa de toamnă și ce se pune pe ea
Dacă te uiți ce se mânca în octombrie și noiembrie în casele tradiționale, găsești o logică simplă: ce s-a strâns, se gătește. Fasole cu ciolan, ciorbe acrite cu bors sau cu varză, mămăligă cu brânză, plăcinte cu dovleac sau cu mere, nuci și miere pentru dulce. Nimic exotic, totul din ce dădea pământul din apropiere.
Masa avea și rostul ei social. Oamenii nu mâncau pe fugă, la birou, ci se așezau împreună, cu pâinea în mijloc. Cel mai în vârstă o tăia, iar fiecare primea o felie. Un asemenea ritual pare mic, dar așază masa într-o ordine în care toți au loc.
Poți încerca și tu o masă în stil de toamnă, fără pretenții: o supă de legume de sezon, o pâine bună, o plăcintă cu dovleac. Aprinde o lumânare, oprește televizorul și lasă telefoanele în altă cameră. Seara aceasta are alt gust decât cele obișnuite.
Ce spun proverbele despre toamnă
Limba română e plină de zicători care țin de acest anotimp. Se spune că toamna se numără bobocii, că după ploaie vine soare, că cine seamănă vânt culege furtună. Fiecare are un sens practic, născut din ani de muncă pe câmp, dar și o învățătură de viață. Toamna nu ascunde nimic: arată cine a muncit și cine nu, ce a rodit și ce s-a pierdut.
Aceste proverbe se transmit prin vorbă, așa că dispar când nu le mai rostim. Merită să le spui cu voce tare, la masă, să le explici copiilor, să le întrebi pe bătrâni ce înseamnă pentru ei. Multe se leagă de vreme sau de semne din natură, iar unele, recunoaștem, nu mai au echivalent în limba de zi cu zi.
O idee simplă este să ții un carnet de familie cu zicători auzite. În timp, el devine o colecție prețioasă, iar nepoții vor avea ce citi peste ani.
Ar fi ușor să spui că toate acestea sunt doar nostalgie, iar întrebarea e firească: de ce ne-ar păsa? Se poate spune că obiceiurile sunt doar nostalgie. Dar ele sunt și o formă de memorie colectivă, un fel de a ști cine suntem și de unde venim. Când o familie stă la aceeași masă de Sânmedru, nu se întâmplă nimic spectaculos, și totuși se construiește ceva: un ritm comun, o poveste care se continuă.
Oamenii care păstrează tradiții, chiar și mici, spun adesea că se simt mai ancorați. Nu le țin din obligație, ci pentru că le dau un reper într-un an altfel foarte rapid. Iar copiii care cresc cu astfel de repere au, de regulă, mai multă răbdare și mai multă curiozitate pentru lumea din jur.
Cum nu e nevoie de mare lucru, a le păstra e mai ușor decât pare. Un borcan, o poveste, o masă împărțită. Iar când un obicei se repetă în aceeași familie ani la rând, el devine, încet, o moștenire la fel de reală ca o casă sau ca un pământ, doar că se poartă în suflet și nu apare la notar.
Ce poți face până la sfârșitul lunii
Alege o singură tradiție pe care o știi din copilărie și fă-o săptămâna aceasta, cu cineva apropiat. Poate fi un colac, o zacuscă, o seară cu povești sau un telefon către cineva pe care nu l-ai mai auzit de mult. Notează ce ai simțit și ce ai aflat nou. Dacă ți-a plăcut, repetă-o anul viitor, în aceeași zi, și lasă obiceiul să prindă rădăcini în casa ta.
